luni, martie 08, 2010

recunosc...

... de obicei ma pricep la cuvinte, insa ce mi-a fost dat sa aud in seara asta m-a facut sa ma opresc un pic din viata si sa imi dau seama ca inteleg foarte putin.

Pentru ca oricate as stii, nu mi-am inchipuit niciodata ca un om poate fi atat de cald, atat de calm si atat de profund cand vorbeste cu un copil, fie chiar si al sau.

Si am simtit o dragoste de tata a acestui om asa cum n-am simtit niciodata nimic. Atat de clar, atat de fara fasoane, fara emfaza, fara inflexiuni. Eram pe bancheta din spate a unui taxi si ma simteam ca in catedrala catolica din Sibiu, acum vreo 13 ani, cand am gasit acolo cea mai simpla liniste din lume. Ascultam de data asta un taximetrist care fusese sunat de baietelul lui de patru ani. Si caruia ii spunea in cuvinte domoale, altfel decat ninsoarea de afara, cum e el la lucru, da tati, in masina. Si ce-ai facut? N-ai facut la olita? Nu-i nimic, ti-a dat mami altii, nu-i asa. Bravo. O sa vina si tati acasa iubitule. Vine tati cum termina munca. Acum nu pot tati, pentru ca sunt in masina, dar vin acasa la tine.

Si a luat virajul la stanga, iar eu ma simteam ca intr-un basm spus la gura sobei, cand desi intelegeam si mai putin, nu trebuia sa ma opresc din viata ca sa inteleg totul.

Un comentariu:

  1. e minunea de a fi parinte,nimic mai simplu,nimic mai complicat...nimic mai inaltator.Dincolo de tot zbuciumul vietii,dincolo de toata fuga nebuna dupa cariera,bani si prestigiu...cea mai importanta menire a omului pe pamant este de a se perpetua...

    RăspundețiȘtergere